Povestind despre experienţa trăită într-un loc din rai…

Share on facebook
Share on google
Share on twitter
Share on linkedin

Am tot rătăcit prin lume, străbătut mări şi ţări, chiar şi pe alte continente am fost, dar un loc mai drag ca acesta nu cred că am descoperit pînă acum. De ce atît de drag şi diferit de restul, care o fi farmecul său, păi haideţi să vă povestesc…

E un sătuc amplasat la sudul Moldovei, lîngă graniţa cu România, la cîţiva zeci de km de Galaţi. Un loc desprins din rai cu ale sale coline din aur şi oameni cu un suflet mare. Fierbinţeala sufletului ar uzurpa pînă şi ultimii gheţari rămaşi pe acest glob, dar care o impărtăşesc cu sfinţenie cu fiece oaspete sau drumeţ rătăcitor. Nimic nu ar putea depăşi ospitalitatea vălenaşilor, care te intâmpină de parcă ai fi de-a lor şi defapt numai înrudit şi înfrăţit poţi pleca de-aici. Se vor forma afinităţi care trec dincolo de apartenenţele sangvine, iar prietenia creată va atrage alţi râvnaci, doritori să se înfrupte din tradiţiile străvechi.

Majoritatea dintre noi c-am fi de la oraş sau sat, cînd eram mici, ne-am petrecut verile la ţară. Şi ceea ce nu vom uita vreodată este gustul copilăriei petrecute aici; care se manifestă prin roşiile imense, suculente şi diforme culese direct de pe curpen. Lipsiţi de orice răbdare în a le spăla, ne înfruptam din ele în timp ce bunicuţa ne certa.

Cît ne este dor de acest gust autentic, în timp ce hoinărim departe de casă şi străbatem străzile Europei. Nici o legumă de aici nu e în stare să redea gustul copilăriei noastre. Şi cu cît este mai perfectă plăsmuirea lor, cu atît gustul este mai străin şi lipsit de viaţă.

Cernoziomul moldovenesc şi truda localnicilor, împreună cu cîteva picături căzînd din cer, sunt în stare să topească orice scepticism în gloria agricolă a Moldovei. E nevoie doar de noi şi împreună cu puţinile resurse pe care le deţinem, vom reuşi; căci războiul nu-l cîştigă cel ce are armata mai numeroasă, ci mai cutezător şi dîrz în a lupta pentru viaţă, pînă la moarte.

Revenind la îndeletnicirile vălenaşilor, muzeul de lîngă conacul Dor, găzduieşte sute de turişti germani dornici de a descoperi obiceiurile culturilor estice. Ȋnainte de sosirea acestora, forfota e în toi, învălmăşeala pregătirilor se perindă de la om la om.

Meşterii populari sosesc cu artizanatul divers şi viu colorat pentru a fi expus vizitatorilor curioşi; de la broderiile minuţioase la faimoşii ciorapi de lînă împletiţi de bunicile noastre dupa ce au tors pe prispă, lîna; de la blănurile de oaie la coşurile din nuiele; de la mierea de albine şi dulceţuri pînă la iile tradiţionale, nelipsit fiind vinul care curge din butoaie pentru a umple ulcioarele însetate.

Ȋn acelaşi timp, cele mai iscusite bucătărese încing cuptoarele pentru a coace posmeţii cu brînză şi tocana din carne, servită cu mămăliguţă aburindă şi zarzavat. 

Nelipsite de la festivitate sunt şi sarmalele din frunză de viţă-de-vie care păstrează savoarea bucătăriei româneşti. Oaspeţii sunt întîmpinaţi cu pâine şi sare, înfăşurate într-un prosop cu ornamente săteşti.

Ulterior, crăiţele prezintă un spectacol îmbinat cu cîntece şi dansuri tradiţionale, printre care „Băsmăluţa”. Am urmărit cu atenţie, dintr-o parte, forfota din jur şi în special expresia de pe chipurile localnicilor; şi la un moment dat am înmărmurit, căci chipurile lor elucidau o bucurie verosimilă, o fericire curată şi limpede ca apa unui izvor. Erau dornici de afirmare a culturii locale şi mîndri de ţinuta pe care o poartă, ca e un port tradiţional, o pălărie străbună sau un sacou.

Scenetele vieţii sunt încondeiate în ridurile de pe faţa lor care-şi spun povestea nevorbită; e destul să privim cu aceeaşi ochi dar cu o altă încordare, îmbrăţişînd puritatea sufletelor lor şi a omeniei pe care o emană. Ne molipsim de bunătate, ne molipsim de-a dreptul de viață. E locul unde te regăseşti pe sine…

Nu departe de festivitate, în spatele muzeului, ghemotoace hazlii şi pufoase aleargă zbenguindu-se prin lucernă. Uitandu-mă la aceşti căţei, m-a copleşit o imensă bucurie. O bucurie care se transpune în crezul de mîine, că există speranţa şi cu nevinovăţia copilărească cu care alergau de abia se mai vedeau printre frunze, am trăit sentimentul că se poate face orice, am simţit credinţa în ziua de mîine şi că de fapt adevărata fericire nu constă în avuţie, ci în lucrurile mărunte de zi cu zi care se întîmplă aievea chiar în faţa ochilor noştri.

Dar din păcate, majoritatea dintre noi le ignoră sau pur şi simplu nu le observă. Daca am reuşi să ne oprim pentru cîteva clipe din ceea ce facem, oriunde nu ne-am afla şi am privi în jur, cu ochii larg deschişi, am simţi pînă şi respiraţia celulelor din organism, am simţi pînă şi viteza sedimentării substanţelor nutritive din noi…

Aceşti căţei, nişte făpturi micuţe şi dumnezeieşti, prin jocul şi zbenguiala lor ne umplu de optimism, ei fac ceea ce le place ne fiind ghidaţi de gînduri materiale, ci doar trăiesc, mai fugăresc din cînd în cînd cîte-o pisică rătăcită, dar în final tot o-drăgesc şi giugiulesc, restabilind armonia.

Cred că am trecut cu toţii în adolescenţă prin filele istoriei universale, dar nici un eveniment istoric nu ar putea reda mai bine libertatea decît alergatul desculţ prin grădină. Atunci cînd tălpile goale pătrund printre firile semeţe de iarbă şi explorează huma strămoşească de te-ai adînci cu drag în pămîntul argilos ca să nu mai ieşi vreodată şi pe veci rămîi vînjos. Să rămîi în acel loc şi să clădeşti temelia spre un viitor. Un viitor pentru care au luptat străbunii noştri şi pentru care şi acum se zbat împreună, bunicii şi părinţii tuturor; pentru ca să revenim acasă, pentru ca tinerii ambiţioşi să nu mai plece.

O altă emblemă locală este podul de lemn de la margine de sat, care denotă o anumită fragilitate prin ruinele sale dar care stăruie cu desăvîrşire să ţină piept anilor trecători şi să întovărăşească cele doua maluri ale gîrlei ce se revarsă în lacul Beleu.

Pe lîngă pod, trufaş se înalţă salcia lui Rareş Vodă, sub umbra căruia cel din urmă aflase printre cei dintîi că va fi domnitorul Moldovei. Descendent al lui Ştefan, a îndrăgit mult acest meleag, pescuitul fiindu-i una din îndeletnicirile pătimaşe.

O adevărată perlă a naturii este faimosul Lac Beleu situat în lunca Prutului a rezervaţiei ştiinfice Prutul de Jos. Oglinda acestuia serveşte drept adăpost pentru sute de păsări, printre care sunt lebedele, barza neagră sau stîrcul-galben. Priveliştea e desprinsă dintr-o frescă renascentistă în care omul pur şi simplu se pierde.

Admirînd-o conştinetizăm că lumea nu se-nvîrte doar în jurul nostru, al omului, ci de fapt facem parte dintr-un ecosistem cu mulţi actori şi fiecare îşi are rolul său primar. Un ecosistem unde nu există roluri secundare, unde toate se perindă într-o anumită ordine şi nu e loc de haos. Fiecare personaj îşi are îndeletnicirea sa, care nu se suprapune, dar are drept scop menţinirea echilibrului existenţial.

De asemenea, anual pe parcursul a cîtorva săptămîni, lacul Beleu este găzdaşul pelicalilor care-şi regăsesc liniştea şi odihna înainte de-a se-ndrepta mai departe, spre delta Dunării.

Am avut norocul să urmăresc cum îşi ia zborul un stol de pelicani ca nişte apărători ai patriei. Trufaşi se înălțau spre ceruri, străbătînd distanțe inemăsurabile pentru a ajunge în final acolo unde le este predestinat, acasă… în deltă. Cred că cu toții am avut ocazia să admirăm măcar o dată-n viață, cerul pictat în culori ireal nuanțate de roșu aprins extras dintr-o cireașă amară care se transformă-n ametist. Iar acest peisaj admirat de pe una din colinele Văleniului, unde nu departe se-ntinde splendidul lac cu nuferi, te năpădește pînă în cele mai tainice unghere ale eului tău. Și atunci nu mai scapi, devii parte a ceea ce te-nconjoara, devii complicele unei frumuseți nepămîntești deși e plămădită din lut cu apă și cerul care scapă de soare; fiind îmbrățișați de însuflețitul verde pămîntesc.

Ochiul nu mai rezistă, devine și el prizonier iar măreția febrilă a sentimentului nu poate fi redată nici prin graiul viu, vorbit de nenumarate secole… Văleniul este un loc unde orice suflet pierdut se regăseşte pe sine însuşi; aici ne aducem aminte de ce ne-am născut şi cine suntem cu adevărat.

Aici simţim îmbrăţişările străbunilor noştri, aici învăţăm poveţele spuse şi transmise de-a lungul anilor din tata-n fiu, prin generaţii. E locul unde pacea îţi inundă sufletul. Te contopeşti cu natura din jur şi te laşi dus de mrejele locale ale pămîntului. Plaiul stramoşesc care te inspiră şi împămîntează, de unde nu mai vrei să pleci. Te îneci de plăcere în huma strămoşească şi înfiinţezi temelia. O temelie clădită de la om la om, umăr la umăr, prin muncă şi plăcere îmbinată cu mult foc şi spor.

Văleniul e locul unde-l întâlnesc pe al meu străbun, Rareș Vodă. Te simţi mîndru că anume acest pămînt moldav a fost locul unde ai apărut pe această lume. Dacă ar fi să aleg, tot aici aş prefera să mă nasc. Fiece loc ne este atribuit cu un anumit scop şi nimeni nu s-ar potrivi mai bine decît noi. Născută în Moldova, o ţară care încă nu şi-a spus cuvîntul, care luptă cu îndîrjire pentru a încondeia graiul strămoşesc în sufletele celor rămaşi şi în special al celor care pleacă.

Era o vorbă spusă din popor că oamenii nu pleacă de-acolo de unde le e bine; însă nu e chiar aşa, eu şi ceilalţi am plecat pentru a studia, pentru a descoperi alte viziuni, pentru a deschide orizontul percepţiilor noastre şi a ne înspira. Iar în tot acest răstimp, inimile noastre băteau în acelaşi ritm cu inima lui Ştefan. Unii au revenit mai rapid, alţii de alde mine încă mai caută drumul pe care să revină acasă, dar indiferent de locul în care ne-am afla, bătăile nu vor înceta şi mai devreme sau mai tîrziu ne vom apuca mînă de mînă şi vom juca hora moldovenească pe întreg teritoriu al Moldovei, de la Prut la Nistru, între Griugiuleşti şi Naslavcea, fiece colţişor va dansa în ritmul jocului haiducesc. Vom trece pînă şi Nistrul, căci ei fac parte din noi…

Mă adresez tuturor celor care se gîndesc să revină şi dacă aveţi dubii sau sunteţi confuzi, dacă vă întrebaţi de se merită efortul sau sacrificiul actualei comodităţi, atunci cu siguranţă vizitaţi Văleniul.

De nu ştiţi de unde să începeţi, aici veţi căpăta claritatea mult rîvnită. Vă veţi simţi oameni cu o putere covîrşitoare şi în acelaşi timp mustrările de conştiinţă vor năvăli ca turcii pentru că nu aţi făcut acest pas mult mai devreme.

Dar cum o altă vorbă din popor spune că niciodată nu este tîrziu, haideţi să ne urnim din loc şi să facem primul pas, căci asta e mai greu. Ulterior totul pare firesc şi porneşte de la sine.

Un omuleţ foarte drag mie, tot menţioneză că mai devreme sau mai tîrziu, mai ales la timpul potrivit, lucrurile se leagă, binevol şi ne silit. Eu aş adăuga că mai e nevoie cîteodată şi de un mic efort care să faciliteze formarea acestor conexiuni.

Oriunde nu m-aș afla de azi înainte și indiferent de locul în care mă voi stabili, mereu va rămîne vie emoția de odinioară, de parcă mai ieri am trăit-o. Iar cînd îmi va fi greu şi aş vrea să renunţ, atunci se va face resimţit acest sentiment şi mă va proteja învăluindu-mă cu duioşie, protejîndu-mă ca pe o fiică şi strîngîndu-mă la piept, mă va ghida pe ce cale s-o apuc, încotro să mă îndrept şi în final, în final să mă întorc în sfîrşit – acasă.

Şi tot voi continua să mă întorc deși pentru un scurt timp, pînă cînd nu voi mai pleca niciodată… Văleni. Aici nu te simți ca acasă, ci de-a dreptul – ACASĂ.

M-aș înmlăștini/ înrudi pămînt cu tine, de n-aș mai pleca și pe veci rămîne.

Articole recente

Lasă un răspuns

Rezervă acum

Prețuri de la 20 EUR/pers/noapte

Rezervă acum

Excursie în rezervație, tur 4 ore